Dintru început este de spus că volumul de debut în poezie al Denisei Crăciun, Incipit vita nova, merită validare axiologică.

Denisa Crăciun este un tânăr critic literar de mare sensibilitate, cu intuiţie proaspătă şi gust cultivat. Este posesoarea unui limbaj critic elevat şi a unui instrumentar metodologic de anvergură, avansat, subtil şi rafinat. Trăieşte în Franţa, unde a obţinut un strălucit doctorat în litere la Universitatea „Blaise Pascal”, Clermont-Ferrand, cu teza La technique de la mise en abyme dans l’oeuvre romanesque d’Umberto Eco.

Ca atare, prima inducţie livrescă ne îndreaptă gândul către o pastişă, o imitaţie, o reacţie la Vita nova de Dante Alighieri, adică la cartea scrisă după 1290, anul morţii lui Beatrice Portinari (1266-1290), pentru care istoria spune că poetul a avut o pasiune ameţitoare şi o durere de sfârşit de lume. În plus, în prima parte a cărţii lui Dante se găseşte un capitol intitulat Incipit vita nova. Pentru Dante, acel început de viaţă nouă se poate interpreta ca o reînnoire spirituală pentru a putea merge mai departe. Noi opinăm că această menţionată semnificaţie este puntea de corespondenţă între cele două cărţi de poezie. Similitudinea constă, deci, în faptul că poemele din volumul Denisei Crăciun sunt generic declanşate, modelate şi modulate de evenimente tragice din existenţa acesteia: în special, moartea prematură a mamei şi ajungerea (după un accident neclar) într-un azil de bătrâni a unui adevărat leu ce a fost diplomatul de carieră şi marele poet Salah Stétié.

Subsecvent, primul poem al volumului de faţă este Stabat mater, care, şi el, are o rezonanţă livrescă; se ştie că „Stabat mater” este un fel de elegie religioasă în care Maica Domnului deplânge moartea fiului crucificat. Poemul Denisei Crăciun este o reinterpretare, în sensul în care fiica îşi evocă liric mama şi/ sau îşi exprimă încremenitoarea durere: „un Cuvânt doar unul în cele din urmă/ (…)/ visul mi-e lipit de corp ca o sutană/ şi pace nu-mi dă gândul acesta/ pe drumul Damascului/ cânepa şi florile de laur cu ochi vârtoşi se roagă din somn/ să se trezească mai înainte să fie atinse/ de răsuflarea râncedă a morţii” (Stabat mater); „tu priveşti luna de dincolo/ cu privirea întoarsă o priveşti/ (…)/ şi eu văd/ luna de dincolo acum/ povestită de cuvintele tale reînviate” (Cu faţa arsă de o umbră); „prima mierlă/ de după moartea ta” (Pe strada Mierlei); „incipit vita nova/ pământul de dincolo de lună/ (…)/ liber să pleci ori să rămâi/ nu izbândeşti a-ţi reconstitui tâmplele/ cu o disperată indiferenţă şi fără tine/ incipit vita tua” (Incipit vita nova); „trimite-mi un vis/ pe care să-l trăiesc cu ochi deschişi trimite-mi” (Profet de bal).Visul cu ochii deschişi este reverie, este visare.

Patru sunt bornele pe care moartea le pune pe harta acestui volum şi de care parcă obligatoriu se apropie toate celelalte trasee şi curbe lirice: noaptea (întunericul, Luna), adormirea (trezirea greoaie), somnul şi visul (visarea, reveria). Întreg fondul de semnificaţii lirice se bazează pe un chiasm: visul unei morţi şi moartea unui vis. Statistic vorbind, dintre cele cincizeci şi două de poeme ale cărţii, şaisprezece sunt ale visului (visării, reveriei), opt sunt ale nopţii, şase ale adormirii şi doar trei sunt ale somnului liniştit. Cu alte cuvinte, nucleul liric al volumului este o dureroasă, neodihnită şi izbăvitoare zbatere. Eul liric trăieşte o „viaţă visătoare” (Exorcizare) şi rătăcitoare: „Tu eşti mama mea pripit îi zic m-am rătăcit” (M-am rătăcit). Zbaterea neputincioasă este un stadiu preliminar al trecerii. Din când în când, senzaţia de a fi trecut dincolo se trăieşte şi aici, ca un rău de mare în plin torid şes: „Lepădată de mine de trei ori în zori/ mintea nu mă mai gândea/ trupul nu mă mai voia în temniţa lui” (În aşteptarea cintezei).

Incipit vita nova ne apare, astfel, în notele sale esenţiale, drept o carte a morţii şi a vieţii de după o moarte. Avem de-a face cu un volum de versuri meritoriu, care deschide trist balul unei poetese foarte promiţătoare. Credem, finalmente, că are dreptate prefaţatorul cărţii, reputatul scriitor Cassian Maria Spiridon: „o carte ce anunţă o autentică voce lirică”.